Prețuri sub control sau iluzia intervenției? Statul român între protecție socială și constrângeri bugetare

Prețuri sub control sau iluzia intervenției? Statul român între protecție socială și constrângeri bugetare

Într-un moment în care presiunea economică se resimte tot mai acut în buzunarele românilor, deciziile recente ale Guvernului privind plafonarea adaosului comercial la alimentele de bază și posibila reducere a accizei la carburanți vin ca un nou episod dintr-o strategie deja familiară: intervenția directă în piață pentru a tempera efectele unei crize care nu mai este doar conjuncturală, ci structurală.

La prima vedere, măsurile par nu doar necesare, ci inevitabile. Creșterea accelerată a prețurilor la carburanți — alimentată de tensiuni geopolitice și de perturbări pe piața globală a energiei — are un efect în lanț asupra întregii economii. Transportul devine mai scump, producția mai costisitoare, iar în final consumatorul suportă nota de plată. În acest context, decizia de a interveni asupra accizei, în special pentru motorină, este o mișcare logică din punct de vedere economic: acolo unde impactul este cel mai mare, intervenția trebuie să fie cea mai rapidă.

Și totuși, dincolo de această logică aparent simplă, realitatea este mult mai complicată.

Guvernul recunoaște implicit limitele propriei manevre fiscale. Reducerea TVA, de exemplu, este exclusă din cauza riscului de infringement și a deficitului bugetar excesiv. Cu alte cuvinte, spațiul de acțiune este îngust, iar orice măsură de relaxare fiscală trebuie calibrată atent pentru a nu destabiliza și mai mult finanțele publice. Astfel, acciza devine instrumentul „de compromis” — suficient de flexibil pentru a fi ajustat, dar suficient de important încât să producă efecte vizibile.

Problema este că această flexibilitate vine cu un cost.

Premierul însuși admite că orice reducere de taxe înseamnă o pierdere de venituri la buget. Într-un paradox tipic economiilor aflate sub presiune, statul încearcă simultan să reducă povara asupra cetățenilor și să mențină echilibrul bugetar. Pentru a compensa, apare ideea unui „fond de solidaritate”, alimentat din profiturile excepționale ale companiilor din energie.

Această propunere deschide însă o altă dezbatere: cât de sustenabil este modelul în care statul intervine selectiv asupra profiturilor private în perioade de criză? Pe termen scurt, măsura poate părea echitabilă — mai ales într-un context în care anumite companii beneficiază de pe urma volatilității pieței. Pe termen lung, însă, există riscul de a descuraja investițiile sau de a crea percepția unui mediu economic impredictibil.

În paralel, prelungirea plafonării adaosului comercial la alimentele de bază indică o altă realitate: inflația alimentară nu a fost încă învinsă. Deși astfel de măsuri pot oferi un răgaz consumatorilor, ele ridică întrebări serioase despre funcționarea pieței. Plafonările prelungite pot distorsiona concurența, pot afecta lanțurile de aprovizionare și, în anumite condiții, pot genera exact efectele pe care încearcă să le evite — inclusiv reducerea ofertei sau scăderea calității produselor.

Guvernul pare conștient de aceste riscuri, motiv pentru care insistă asupra caracterului temporar al intervențiilor. Dar „temporarul” devine adesea permanent în perioade de criză prelungită. Iar România, asemenea multor economii europene, pare să fi intrat într-o nouă normalitate a intervenționismului economic moderat.

Un alt element esențial al discursului oficial este accentul pus pe motorină. Nu este o alegere întâmplătoare: motorina susține nu doar mobilitatea individuală, ci și infrastructura economică — transportul de marfă, agricultura, logistica. Intervenția aici poate avea un efect multiplicator semnificativ. Dar chiar și această abordare ridică dileme: cât de mult poate statul să controleze un preț determinat în mare parte de factori externi?

Răspunsul, realist vorbind, este: doar marginal.

În esență, măsurile anunțate sunt mai degrabă un exercițiu de amortizare decât unul de rezolvare. Ele nu pot elimina cauzele scumpirilor — războaie, tensiuni geopolitice, dependențe energetice — dar pot, cel mult, să le atenueze efectele pentru o perioadă limitată.

Ceea ce rămâne, însă, este întrebarea fundamentală: cât timp poate statul să joace acest rol de tampon între piață și cetățean?

Răspunsul va depinde nu doar de evoluțiile externe, ci și de capacitatea internă de reformă. Pentru că, dincolo de accize, plafonări și fonduri de solidaritate, adevărata miză este alta: construirea unei economii suficient de reziliente încât să nu mai aibă nevoie, la fiecare șoc, de intervenții de urgență.

Până atunci, România rămâne într-un echilibru fragil — între nevoia de protecție socială și constrângerile dure ale realității bugetare. Iar măsurile anunțate nu sunt atât o soluție, cât o amânare a unui test economic care, inevitabil, va trebui dat.