Editorial România de vânzare. Oligarhii cumpără fabrici, statul român vinde tăcere

 

Editorial

România de vânzare. Oligarhii cumpără fabrici, statul român vinde tăcere

România nu își mai pierde industria.
România și-o vinde.

Nu mai este vorba despre restructurări inevitabile, despre competiție globală sau despre modernizarea economiei. Este vorba despre ceva mult mai simplu și mult mai brutal: o țară care își lichidează, bucată cu bucată, infrastructura industrială construită în zeci de ani.

Ultimul episod vine de la Roman. Fabrica de țevi – un simbol industrial al Moldovei – a fost cumpărată de miliardarul ucrainean Viktor Pinchuk, proprietarul grupului Interpipe.

O tranzacție prezentată sec în presă, aproape tehnic, ca o simplă mutare de business.

În realitate, este încă o filă din cronica dezindustrializării României.

Când fabricile devin pradă economică

Fabrica din Roman – cunoscută în trecut drept Petrotub – nu este o relicvă comunistă fără valoare. Este o unitate industrială strategică, capabilă să producă țevi pentru industria energetică, petrolieră și infrastructură.

Cu alte cuvinte, exact tipul de capacitate industrială pe care statele serioase încearcă să o păstreze.

Dar România nu este un stat care păstrează.
România este un stat care cedează.

După ani în portofoliul gigantului ArcelorMittal, controlat de Lakshmi Mittal, fabrica a fost scoasă la vânzare.

Și cumpărată.

Nu de un fond românesc.
Nu de un consorțiu național.
Nu de statul român.

Ci de un oligarh.

România, noul teren de joc al oligarhilor estici

Tranzacția nu este un accident.

În paralel, un alt magnat ucrainean, Rinat Akhmetov, prin conglomeratul Metinvest, a pus mâna pe o altă fabrică românească de profil.

Două tranzacții.
Două oligarhii industriale.
Două piese din siderurgia românească.

Rezultatul: o parte importantă din industria metalurgică a României ajunge sub control extern într-un interval extrem de scurt.

În orice stat cu reflexe economice sănătoase, o asemenea concentrare ar declanșa:

• analize de securitate economică
• dezbateri parlamentare
• reacții politice.

În România nu declanșează nimic.

Doar tăcere.

Statul român – spectator la propria dezmembrare economică

Problema nu este că investitorul este ucrainean.

Problema este că statul român nu mai are niciun instinct de protecție industrială.

În ultimele trei decenii, România a făcut ceva ce puține state europene au făcut cu o asemenea consecvență: și-a cedat aproape toate activele industriale strategice.

Combinatul de la Galați.
Platforme chimice.
Rafinării.
Fabrici metalurgice.

Unele au fost vândute.
Altele au fost închise.
Altele au fost transformate în mall-uri sau parcuri logistice.

În schimb, România a primit promisiuni, restructurări și statistici cosmetizate despre investiții străine.

Ironia crudă a acestei povești

Pentru Viktor Pinchuk, fabrica de la Roman este o oportunitate strategică:

• acces direct la piața UE
• producție industrială în interiorul blocului european
• logistică într-un stat NATO.

Cu alte cuvinte, investitorii străini înțeleg perfect valoarea geopolitică a industriei românești.

Statul român nu.

Sau, mai grav, nu mai este interesat.

România – economia fără proprietari

Cea mai gravă problemă nu este că fabricile sunt cumpărate.

Cea mai gravă problemă este că România nu mai are cine să le cumpere.

Nu există fonduri industriale românești puternice.
Nu există consorții naționale.
Nu există politici industriale coerente.

Există doar piață liberă în forma ei cea mai crudă: cine are bani cumpără.

Iar România, în acest model economic, devine ceva foarte simplu:

o țară în care activele strategice se tranzacționează, dar puterea economică nu mai rămâne.

Întrebarea care ar trebui să sperie

Astăzi este fabrica de țevi din Roman.

Mâine poate fi altă platformă industrială.

Poimâine poate fi infrastructura energetică sau logistică.

Iar peste zece ani România s-ar putea trezi într-o situație paradoxală:

o economie care produce,
dar în care aproape nimic nu mai aparține României.

Iar atunci va fi prea târziu pentru editoriale.

Pentru că dezindustrializarea nu se întâmplă brusc.

Se întâmplă liniștit, tranzacție cu tranzacție, până când cineva se uită în jur și realizează că o țară întreagă a devenit doar un teritoriu economic administrat de alții.