Când sănătatea primeşte o felie atât de mică din tortul bugetar, toţi avem de suferit

 

Ministerul Sănătăţii va primi 17,5 miliarde de lei în 2021 de la bugetul statului, cu 11,2% mai puţini bani decât în 2020. Este al doilea an al pandemiei, iar această scădere ridică multe semne de întrebare, mai ales că, în repetate rânduri, reprezentanţii coaliţiei de guvernare promiseseră alocări mai generoase la sănătate. În România, sănătatea a fost cronic subfinanţată de stat, ceea ce a venit la pachet cu consecinţe dezastruoase în sistemul medical.

Merită însă precizat că, exceptând anul 2020, aceasta este cea mai mare sumă primită vreodată de Ministerul Sănătăţii. Instituţia începuse anul 2019 cu 10,6 miliarde de lei, anul 2018 cu o alocare de 8,76 miliarde de lei, iar anul 2017, cu 7,87 miliarde de lei. Merită, de asemenea, punctat că bugetul sănătăţii şi al Ministerului Sănătăţii nu sunt unul şi acelaşi lucru, deşi confuzia apare frecvent inclusiv în presă. Sursele publice de finanţare ale sănătăţii în România sunt: Bugetul CNAS (Fondul naţional unic al asigurărilor sociale de sănătate), estimat în 2021 la 44,8 miliarde de lei Bugetul Ministerului Sănătăţii – 17,4 miliarde de lei, potrivit proiectului de buget pe 2021 Autorităţile locale care au în administrare spitalele municipale, judeţene Alte ministere care au propriile spitale: Ministerul Justiţiei, Ministerul Apărării Naţionale, MAI.  Ultimele două surse de finanţare reprezintă undeva la 10% din totalul cheltuielilor publice cu sănătatea în ultimii ani.   Astfel, dacă în 2018, bugetul Ministerului Sănătăţii şi al CNAS însumau 4,66% din PIB, totalul cheltuielilor publice cu sănătatea ajungea, de fapt, la 5,6% din PIB. Primele două bugete rămân cele mai importante, iar ele însumează astăzi, în România, 5,5% din PIB – estimat în 2021 la 1.116,8 miliarde de lei. Cu cele 5,5% din PIB, la care se mai adaugă undeva la 0,5-0,6% din PIB din sumele care vor reveni, aproximativ, sănătăţii din celelalte surse bugetare, actualul guvern îşi va îndeplini ţinta, deloc ambiţioasă, din programul de guvernare: de a ajunge la 6% din PIB alocat sănătăţii. Ţinta în sine, de numai 6%, este totuşi o problemă.

Într-un sistem şubrezit, cariat de bacterii în spitale, incendii care pun în pericol pacienţi greu transportabili, negarea accesului la tratament al unor bolnavi cronici, resursă umană insuficientă, extenuată şi toate celelalte vulnerabilităţi pe care pandemia le-a adus sau le-a accentuat, o finanţare de 6% din PIB rămâne o glumă. Ca să înţelegem de ce este o glumă e suficient să ne amintim două lucruri, pe care le vom dezvolta în cele ce urmează: aproape toate ţările din UE dau mai mult de 6% din PIB sănătăţii încă de dinaintea pandemiei tendinţa în majoritatea economiilor este ca în 2021 să fie alocaţi mai mulţi bani sănătăţii, nu mai puţini, dat fiind că pandemia nu s-a încheiat şi că, în acelaşi timp, este nevoie de resurse pentru recuperare post-pandemie.  Cele mai recente date care compară felul în care diferite ţări finanţează sănătatea sunt datele OCDE (Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică) pentru anul 2019.

Potrivit acestor date, în Uniunea Europeană, România se află pe ultimul loc, în ceea ce priveşte alocarea din PIB pentru sănătate: cu doar 5,7 procente. Doar Luxemburg ne mai salva, cu 5,4% – dar, în esenţă, nu încap comparaţii, dată fiind populaţia redusă a acestei ţări (Luxemburg aloca, de fapt, mult mai mult în termeni de cheltuieli pe cap de locuitor). Toate celelalte state membre alocau peste 6 procente sănătăţii, media fiind la 8,3%, iar maximele fiind atinse în Germania: 11,7%, Franţa: 11,2%, Suedia: 10,9%, Austria: 10,3%. Cu alte cuvinte, faţă de ţările model: Germania sau Franţa, România dădea sănătăţii – procentual – doar jumătate. Şi dacă ne uităm şi peste ocean, alocarea noastră pare minusculă: în America de Nord (SUA şi Canada), sănătatea ia peste 16% din PIB – după cum arată acest raport al Economist Intelligence Unit. 

Datele Eurostat pentru 2018 plasează România pe ultimul loc în Europa la cheltuieli bugetare per capita (deci raportate la populaţie), după Bulgaria sau Letonia şi cu foarte mult în urma unor ţări ca Elveţia, Norvegia, Germania, Olanda, Austria.

Această subfinanţare cronică a sistemului sanitar datează de ani buni. Tradiţional ne-am aflat în coada acestui clasament. Problema şi mai mare este că subfinanţarea a fost dublată în România de o alocare defectuoasă a banilor, influenţată de corupţie, management ineficient, lipsa competenţei în structuri-cheie – ceea ce a dus frecvent la irosirea unei bune părţi din aceste sume oricum mici în comparaţie cu nevoile populaţiei. O problemă comună în estul Europei Ţările din Europa Centrală şi de Est au trecut cu bine prin primul val al pandemiei, ceea ce sugera iniţial că populaţiile şi sistemele lor de sănătate ar fi surprinzător de robuste. 

Însă vulnerabilitatea lor mare la „al doilea val” a destrămat rapid această iluzie. După o serie de parametri, ţările din estul şi centrul Europei rămân cu mult în urma statelor din vestul Europei, cu o margine considerabilă când vine vorba de sănătate, şi asta în ciuda progreselor economice şi sociale substanţiale făcute în ultimii 30 de ani şi mai ales după ce o parte din ele, inclusiv România, au intrat în UE. Chiar dacă, în ultimul deceniu, cheltuielile guvernamentale cu sănătatea au crescut în toate ţările din Europa Centrală şi de Est – în cifre absolute, în medie, ele continuă să cheltuiască semnificativ mai puţin pe sănătate (5-6% din PIB) decât cele cinci cele mai mari economii ale Europei Occidentale (medie de 8%) şi mult mai puţin decât Elveţia: aproximativ 12%.  Creşterea finanţării publice pentru sănătate a rămas cu mult în urma creşterii economiilor din aceste ţări: iar acest decalaj devine, din păcate, tot mai larg, de la un an la altul. 

Ca să înceapă să topească acest decalaj, şi România ar trebui, anual, să investească mai mult în sănătate, nu mai puţin.  Mai ales că investiţiile în sănătate, de fapt, aduc în cele din urmă economii bugetului de stat, ajungând să scadă numărul zilelor de concediu medical, să crească numărul celor activi pe piaţa muncii şi să crească productivitatea individuală şi colectivă.  O ţară care investeşte în sănătate are şi o economie mai sănătoasă În contextul pandemiei, tendinţa globală este ca guvernele de pe toate continentele să crească mai degrabă investiţiile – şi cheltuielile – cu sănătatea, arată diferite analize macroeconomice. Guvernul japonez a aprobat un buget general record de 320 miliarde de dolari pentru anul 2021, care va permite o creştere cu 4,1% a cheltuielilor cu sănătatea în acest an, spune această analiză.

În Italia, guvernul a detaliat un pachet de recuperare pentru sistemul medical în valoare de 20 miliarde de dolari, iar prognoza totală pentru creşterea cheltuielilor cu sănătatea este de 3,5% – în 2021 faţă de 2020.  În Franţa, bugetul alocat sănătăţii este cu 5% mai mare decât anul trecut, un procent similar (5,1%) fiind estimat şi pentru Suedia.  Nu acelaşi lucru poate fi spus însă despre Marea Britanie, care are pentru 2021 o alocare bugetară pentru sănătate de 177,7 miliarde de lire sterline, mai mică decât cele 201,7 miliarde de lire sterline cheltuite în primul an al pandemiei, dar totuşi semnificativ mai mare decât cele 148,8 miliarde de lire alocate sănătăţii în urmă cu 2 ani.  De altfel, până în pandemie, britanicii aveau de 5 ani probleme cu reducerea finanţării pe sănătate, un fenomen care a generat dezbateri aprinse în regat. Din bugetul total, britanicii vor aloca 50 miliarde de lire sterline pentru răspunsul la COVID-19 – adică aproximativ cât aproape tot bugetul de sănătate al României în acest an. 

Şi în Ungaria, guvernul a alocat un fond special pentru „Sănătate şi protecţie împotriva pandemiei”, în valoare de 2.944,3 miliarde de forinţi. Potrivit unei macroanalize a Economist Intelligence Business Unit, în cele mai puternice 60 de economii din lume, anul 2021 va aduce o creştere medie de 5,5% a cheltuielilor cu sănătatea faţă de 2020. Aceeaşi macroanaliză arată că aceste fonduri sunt necesare şi pentru că, în majoritatea ţărilor, primele luni ale pandemiei au adus, de fapt, „economii forţate”, prin limitarea accesului la tratament pentru afecţiuni non-COVID. În acelaşi timp însă, România scade cu 11,2% bugetul Ministerului Sănătăţii (faţă de execuţia bugetară din 2020) şi va avea aproximativ acelaşi buget la Casa Naţională de Asigurări de Sănătate (execuţia pe 2020 la CNAS a fost de 44,64 miliarde de lei, în vreme ce prognoza pe 2021 este de 44,8 miliarde de lei).