De ce le-am ales noi pe aceste hiene în Parlamentul României - un fel de a spune ”noi”, pentru că unii dintre noi nu i-am ales, ei fiind preferaţii celor care-şi duc zilele de azi pe mâine - ca să ne conducă, şi care nu fac, uneori, nici cât o ceapă degerată? Adică aproape nimic altceva decât să legifereze în propriul interes şi să-şi sporească veniturile, an de an? Pentru că am putut!!
Îmi aduc aminte de tot felul de talk-one-man-show, care, pe timpul campaniei îşi lepădau hainele de pe ei, în emisiune, ca să rămână doar în bretele şi cu mânecile suflecate, corp la corp, cum s-ar spune, cu liderul de azi al partidului de guvernământ, adică al PSD. ”Nu pot să stau cu haina pe mine, câtă vreme dumneavoastră v-aţi dat haina jos”, zicea unul dintre apărătorii democraţiei de astăzi. Să muncim, adică - nu-i aşa? - shoulder to shoulder, cum spusese, ”anţărţ”, fiul ultimului preşedinte răposat al Americii, tradus în română, într-o culme a penibilului englezesc, ”şold la şold”.
Pe timpul acela, primul om în cămaşă al ţării, Daddy Dragnea Liviu, susţinea, într-o folie a punerii trecutului la punct, că ”Sărmanii naţiei vor fi readuşi în matricea demnităţii!”. Că pensiile celor mulţi vor spori ca maiaua pâinilor rumene, pe ”burta” cărora, bunicii noştri ”scrijeleau Crucea lui Hristos”, atunci când, înainte să ne lovim, înfometaţi, lingurile de carnea blidelor, noi, copiii, eram încă martorii vreunei rugăciuni şi mulţumiri dedicate, şoptit, Dumnezeirii.
Ce s-a întâmplat apoi, odată cu deruta ministresei peremiste a guvernului PSD?! O bâlbâială penibilă, infinită, grotescă: promisiunea crepusculară, potrivit căreia Legea pensiilor va intra în vigoare - pensiile devenind, astfel, decente, potrivit promisiunilor liderului - abia din luna ianuarie a anului 2021, dacă, şi numai dacă, va fi reales PSD, în ‘20, la guvernare.
Pentru ca - nu-i aşa? - să pună în aplicare o lege veche de trei ani, lăsată între timp la dospit, în virtutea unui infect şantaj socio-electoral: legea va produce consecinţe dacă, şi numai dacă, social-democraţii vor fi realeşi pentru a conduce, iar plebea - înfometată.
Cât de jos să-ţi afunzi propriul electorat - cel care te-a trimis în parlamentul ţării ca să-i reprezinţi drepturile/interesele - condamnându-l la sărăcie lucie încă trei ani bătuţi pe muchie?!
Cât să nu-ţi pese de oamenii care-şi ling, de Ignat, degetele de grăsimea prăjelii oaselor de porc bolnav de PPA - dosit încă din vară, în iarna lăzii frigorifice - în timp ce tu, sporindu-ţi pensia, indemnizaţia, sumele forfetare, cerşetoriile parlamentare, până dincolo de 20.000 de lei, peste 30.000, aproape de 40.000 de lei, accepţi să le furi bani din buzunare, ”făcătorule de nimic”, somnambulule în hoteluri de patru stele, hămesitule în restaurantele de lux, beneficiarule neruşinat al protocolului parlamentar, râzând galben, atunci când declari, senin, pe holurile Casei Poporului - cât cinism! - că pensiile nesimţite, indemnizaţiile neruşinate, veniturile groteşti ţi se cuvin. ”De ce sunt meritate?!” - întreabă o tânără reporteră pe doamna fardată gros, rujată şi rimelată, pe care n-am văzut în viaţa mea la tribuna vreuneia dintre camerele parlamentare, având vreo poziţie. ”Aşa, pentru că e normal!” răspunde doamna boită, cu vârstă incertă.
E bine că nu şi-a sfidat alegătorii, tot aşa cum - în urmă cu nu foarte mult timp - o altă doamnă parlamentar susţinea că-i sunt absolut necesare miile de lei pe care îi primeşte din banii de la buget, pentru că-i sunt necesare parfumurile fine, cosmeticele şi ţinuta în trend.
Chiar dacă această luare de poziţie pare patetică, populistă, inadecvată, personal m-am săturat de lipsa de decenţă a aleşilor-atârnători. M-am săturat să le răspund românilor cu pensii de 600-800-1000 de lei, primiţi după o viaţă de muncă, de dări la stat, de plăţi la zi, care mă întreabă, când merg prin ţară, ca să documentez vreun reportaj: ”Eu ce să fac, mamă? Din ce să trăiesc?! Acolo, la Bucureşti, nimeni nu se mai ocupă de noi?”
Nu pot să mai fiu martorul tăcut/complicele celor care-i reprezintă pe români - prin chiar voinţa acestora din urmă - şi pe care-i doare la ”başcheţi” de foamea bătrânilor ţării, oameni cărora le-am văzut mâinile descărnate tremurând, ascunse pe sub şorţuri sau prin buzunarele descusute, de foame, de slăbiciune, de neputinţă.
Ascunse, totuşi, cu demnitate şi ruşinea de a lăsa la vedere umilinţa la care i-a supus guvernele unei democraţii contrafăcute.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu